De ce un blog?

Aceasta e-ntrebarea, ca să-l citez pe Shakespeare şi să mă dau bilingvă. Nu ştiu, poate pentru că simt că mă va ajuta să-mi pun gândurile-n ordine. Uneori uit cine şi cât SUNT. Da, cât. De multe ori simt nevoia să mă analizez la rece, pentru că ce e în jur mă încălzeşte mult prea mult şi ajung să nu mai ştiu de unde am plecat şi spre ce mă îndrept. Blogul este eul meu virtual (şi ştiu o Morticie care ar avea orgasm academic dacă ar citi). Va fi ceea ce simt, ceea ce-mi place, ceea ce vreau de la mine, de la lume... Va fi ceva mai organizat decât în viaţa reală. M-am gândit mult şi am ajuns la concluzia că dacă nu ştiu ce vreau de la mine atunci clar nu pot să am pretenţii de la alţii.
Un alt motiv pentru care bloggingul îmi e necesar este că nu vreau să uit româna. Nu glumesc. În 4 ani am învăţat engleză cât pentru 7. Bun, dar mult, şi nu vreau să-mi pierd simţul lingvistic. E un efort personal de a lupta cu englezismele. Mă sperie că, uneori, mă întreabă colegii cum se spune în română unei noţiuni pe care ei şi-au apropriat-o doar în engleză. E de-a dreptul înfricoşător.
V-aţi gândit vreodată că veţi ajunge să vorbiţi ca indienii hinduşi? Nici engleză, nici hindu? Eu, da. Şi parcă mi-ar fi dat cineva cu leuca-n cap. Nu, nu sunt o patrioată fanatică dar... m-am născut aici, sunt româncă, iar asta are şi unele avantaje, cum ar fi faptul că am aflat că mai rău de atât e aproape imposibil. Se spune că dacă reuşeşti în New York, reuşeşti oriunde. Ba nu, dacă reuşeşti dans la Roumanie reuşeşti oriunde. Survivor ar trebui organizat în buricul New York-ului, cu salariul minim de la noi. Cu sau fără 25%, alegeţi voi...

Later edit: s-ar putea să par ipocrită pentru că titlul blogului şi cel al site-ului sunt în engleză. E, nu tot ce e în engleză e rău. Doar că ce e prea mult strică. Ata tot, cum zicea un văr.